Pentru a putea înţelege reformele din domeniul protecţiei copilului care se desfăşoară în prezent în România, este important să ştim ce s-a întâmplat în trecut. Politica pronatalistă practicată de regimul comunist - încurajarea naşterilor nesusţinută de o politică economică adecvată şi interzicerea contracepţiei şi a avorturilor – a dus la creşterea masivă a numărului de copii în România într-o perioadă scurtă de timp. Statul a intervenit în sprijinirea familiilor care nu îşi permiteau să crească un număr mare de copii, promiţând să-şi asume responsabilitatea legală pentru aceştia, plasându-i în instituţii special create, denumite generic şi incorect „orfelinate”. Astfel, s-a creat o reţea de instituţii mamut, cu personal puţin şi slab specializat în care erau încurajate să îşi lase copiii familiile care nu aveau posibilitatea creşterii lor. Metodele tradiţionale folosite pentru menţinerea bunăstării copilului, precum menţinerea alături de membrii familiei extinse, au fost subminate. Peste tot în România au fost deschise "leagăne" (centre de plasament pentru copii până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinţi nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de trei ani, copiii erau plasaţi în diverse instituţii, în funcţie de grupa de vârstă, dar fără a se lua în considerare preferinţele individuale şi menţinerea fraţilor împreună, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces continuu de "dezrădăcinare" de lângă locuri familiare şi prieteni, precum şi abuzurile atât de des întâlnite în instituţii au traumatizat pe viaţă nenumăraţi copii. Odată cu declinul economiei româneşti şi din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, condiţiile din instituţii s-au deteriorat dramatic. Nu există date statistice, însă se estimează că la începutul anului 1990, erau aproximativ 100.000 copii în instituţii. Sistemul de protecţie a copilului După revoluţia din 1989, au avut loc schimbări în vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor din instituţii dar o reformă fundamentală nu a avut loc decât opt ani mai târziu. 1997 este anul în care a luat fiinţă sistemul de protecţie iar responsabilitatea pentru funcţionarea acestuia a fost delegată de la nivel central la nivel judeţean. Astfel au fost înfiinţate 41 de Direcţii Judeţene pentru Protecţia Copilului şi câte una în fiecare din cele 6 sectoare ale Bucureştiului, responsabile financiar şi operaţional atât pentru copiii aflaţi în dificultate cât şi pentru instituţiile de ocrotire din raza fiecărui judeţ. Abordarea descentralizată a avut drept scop prevenirea instituţionalizării prin acordarea de sprijin familiilor şi închiderea instituţiilor de mari dimensiuni concomitent cu găsirea unor soluţii alternative de protecţie a copilului. O serie de elemente au accelerat reforma sistemului de protecţie a copilului în România: înfiinţarea Departamentului pentru Protecţia Copilului – instituţie centrală cu rol de coordonare şi elaborare a politicilor în domeniu – şi preluarea (începând cu anul 2000) de către Direcţiile pentru Protecţia Copilului a instituţiilor care adăposteau copii, aflate în subordinea altor instituţii centrale. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPFDC) are responsabilitatea coordonării procesului de reformă la nivel naţional. Rolul ANPFDC este de a elabora politicile de protecţie a copilului şi de a coordona programele finanţate la nivel naţional şi internaţional. Elementele principale ale reformei în sistemul de protecţie a copilului sunt următoarele: • În 2001 Guvernul României a adoptat „Strategia Guvernamentală cu privire la Protecţia Copiilor aflaţi în dificultate 2001 – 2004”. Strategia propunea adoptarea unui număr de reforme radicale care aveau menirea de a aduce România la standardele internaţionale de bunăstare şi protecţie ale copilului, prioritară fiind schimbarea sistemului "instituţionalizat" într-unul "familial". În această perioadă, reforma a constat în închiderea instituţiilor mari şi înlocuirea acestora cu servicii alternative, prevenirea separării copiilor de familiile lor prin dezvoltarea de servicii de sprijin şi adaptarea sistemului românesc de protecţie a copilului la standardele europene, prin armonizarea legislatiei româneşti. • Legea 272 privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2005. Autorităţile publice, societatea civilă şi nu numai sunt acum responsabile pentru garantarea drepturilor copilului aşa cum sunt stipulate în Convenţia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului. Actuala lege, cu accent major pe interesul superior al copilului precizează pentru prima dată faptul că părinţii au principala responsabilitate in creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului. Responsabilitatea subsidiară cade pe umerii familiei extinse şi a comunităţii locale din care face parte copilul, intervenţia statului fiind complementară. Statul are datoria de a asigura protecţia copilului şi de a garanta respectarea tuturor drepturilor. Statul poate interveni în cazuri de abuz sau privări severe. Această lege are ca scop schimbarea ideii că statul ar putea înlocui grija părintească. • Schimbări au avut loc în cadrul instituţiilor la nivel local şi central: o La nivel central a fost înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPFDC), subordonată Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; o La nivel judeţean au fost înfiinţate Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC), în subordinea Consiliilor Judeţene, respectiv a Consiliilor Locale ale Municipiului Bucureşti; o La nivel local Serviciile Publice de Asistenţă Socială, organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, sau persoane cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale.