După zece ani de suferinţă în temniÅ£ele comuniste, la 25 februarie 1964, părintele Constantin Sârbu era eliberat. Vedea lumina libertăţii cu gândul că se va întoarce la biserica pe care cu mâinile lui o ridicase. Dar regimul comunist, vigilent la "atitudinile duÅŸmănoase" ale slujitorilor altarului, nu i-a permis să revină la biserica sufletului său.

Părintele a făcut memoriu la patriarhul Justinian pentru a cere încadrarea la o parohie în care să slujească. Aflat în audienţă la întâistătătorul român, părintele a fost întrebat: "Ce să-Å£i dau eu, Sârbule? - Cea mai săracă biserică din BucureÅŸti, Prea Fericite! - Åžtiu eu, a zis patriarhul, că orice biserică Å£i-oi da, tu faci din ea o grădină!" Åži aÅŸa a fost. A primit Biserica SapienÅ£ei, care era închisă de aproape 40 de ani. Părintele a reparat ÅŸi a curăţat biserica, strângând în jurul acesteia o comunitate care era mereu prezentă la slujbe. Cu sprijinul parohienilor a înfiinÅ£at o bibliotecă ÅŸi ajuta persoanele aflate în dificultate. Era mereu prezent în casele credincioÅŸilor ÅŸi le alina sufletele. Această efervescenţă spirituală a atras atenÅ£ia Securităţii, care nu a întârziat să ia măsuri, prin închiderea bibliotecii ÅŸi intimidarea unor credincioÅŸi. Toate acestea l-au afectat pe părintele Sârbu, fiind nevoit să se interneze în spital. După primirea împărtăşaniei, la 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu a fost chemat în ceata drepÅ£ilor.