Începutul a fost destul de timid. Exista, desigur, mult entuziasm, dar lipsa unui antrenor – atât pentru înotatori, cât si pentru jucatorii de polo (în linii mari acestia se confundau) – se facea tot mai simtita. Desi prima performanta oficiala fusese înregistrata în palmaresul sectiei, prin cucerirea titlului de campion republican în proba de 100 m fluture de Ernest Patrichi – dupa care au urmat, în acelasi an, înca 6 titluri republicane – era clar ca pregatirea comuna a înotatorilor si poloistilor nu putea asigura premisele pentru obtinerea de rezultate notabile.

O delimitare concreta a înotatorilor de jucatorii de polo, cu antrenamente specifice pentru fiecare grup în parte, s-a produs începând cu 1951, iar efectele au fost imediate: pe tabloul campionilor nationali prezentele înotatorilor militari s-au dublat.