Motivarea nonfinanciara a angajatilor „Unui om este mult mai uşor să-i dezvolţi calităţile decât să-înlături defectele;Cultivă-i omului calităţile, ca să-şi inunde defectele”. Atunci cînd este vorba de gestionarea resurselor umane, adică a oamenilor la locul de muncă, aceasta presupune pentru mulţi manageri dureri de cap şi o provocare căreia cu greu îi pot face faţă. Moralul, motivaţia şi satisfacerea(împlinirea) nevoilor angajaţilor se întrepătrund şi, împreună cu productivitatea, sunt subiectele cel mai mult studiate. Angajaţii, în calitate de resurse, sunt mult mai complex şi dificil de gestionat decât, bunăoară, resursele financiare, tehnice, informaţionale etc. În acelaşi timp, resursele umane sunt unice în ceea ce priveşte potenţialul lor de creştere şi de dezvoltare, în capacitatea lor de a-şi cunoaşte şi a-şi învinge propriile limite. Moralul unui angajat se referă la atitudinea faţă de muncă, faţă de superiori şi faţă de organizaţia din care face parte. Moralul ridicat – ca atitudine pozitivă în raporturile de muncă – este rezultatul principal al satisfacerii nevoilor (prin locul de muncă sau ca rezultat al acestuia). O necesitate care ar putea fi satisfăcută prin locul de muncă este recunoaşterea importanţei rolului şi contribuţiei într-o organizaţie (satisfacţia muncii), iar o altă nevoie satisfăcută, de data aceasta, ca rezultat al locului de muncă, este securitatea financiară. Un moral ridicat conduce la dedicare cvasitotală şi la loialitate în favoarea organizaţiei, la care se adaugă dorinţa de a lucracât mai bine. Un moral scăzut poate conduce la absenteism, dezinteres faţă de muncă, rată scăzută a productivităţii şi, ca rezultat, angajaţii părăsesc compania pentru a căuta alte locuri de muncă (în speranţa că vor afla acolo mai multă satisfacţie prin motivaţie). Cuvântul motivaţie este cel mai adesea folosit pentru explicarea comportamentului oamenilor. Succesele unui sportiv se spune că sunt datorate motivării sale ridicate, în timp ce un student care evită munca (sub forma efortului intelectual, al atitudinii participative la actul de transfer şi aprofundare de cunoştinţe/informaţii), se spune că nu este motivat (sau că este motivat să nu muncească ). Ca urmare, se înregistrează o mare varietate de abordări, nu rareori contradictorii. Motivarea reprezintă o componentă majoră a managementului şi, în sens larg, rezidă în ansamblul de decizii/acţiuni prin care se determină stakeholderii organizaţiei să contribuie (in)direct la realizarea de funcţionalităţi şi performanţe superioare, pe baza corelării intereselor în abordarea şi realizarea obiectivelor organizaţiei/subsistemelor sale. În sens restrâns, motivarea constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor şi intereselor personalului din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor, competenţelor şi responsabilitãţilor atribuite în cadrul organizaţiei. În contextul managementului resurselor umane, motivarea poate fi definită ca un proces intern, individual, introspectiv, care energizează, direcţionează şi susţine un anume comportament. În lipsa unei motivaţii pozitive, se dezvoltă, fără prea mare efort, o motivaţie negativă. Motivaţia este o “forţă” personală care determină un anume comportament. In speranta ca v-am trezit interesul, va asteptam la sala din strada Grigore Cobalcescu nr.9, vis-a-vis de parcul Cismigiu. |