Sistemele de comunicație din generaţia 2 (2G), care au folosit prelucrarea digitala a semnalelor, au fost iniţial destinate să ofere servicii vocale, având în acelaşi timp şi o capacitate limitată pentru serviciile de transmisii de date, cu viteză relativ redusă. Sunt sisteme cu prelucrare digitală a semnalului, cu functionare în benzile de 900 MHz şi 1800 MHz.

Sistemul de generaţia a doua care a căpătat cea mai mare dezvoltare, devenind practic un sistem quasi-mondial a fost GSM (Global System for Mobiles), cu varianta pentru banda de 1800 GHz, DCS 1800 (Digital Communication System 1800).  

Numărul de utilizatori ai reţelelor mobile la nivel mondial a crescut rapid după introducerea în exploatare a sistemelor 2G.

Cererea de transmisii vocale a rămas în continuare la un nivel ridicat, dar pe lângă aceasta a crescut cererea de transmisii de date, însoțită de diversificarea serviciilor. Către sfârșitul anilor ’90, pe piaţa de telecomunicaţii se observau două tendinţe clare, care de altfel acționează și în prezent:

• accesul utilizatorilor la informaţie în modul cel mai eficient;
• nevoia de mobilitate este din ce în ce mai accentuată.

 Aceaste argumente au fost convingătoare pentru a iniția dezvoltarea unei noi generații de sisteme de comunicatii mobile, pe baza experienței acumulate prin exploatarea sistemelor 2G. Viteza de transmisie a crescut, iar din punctul de vedere al serviciilor oferite, obiectivele fundamentale stabilite pentru sistemele din categoria 3G au fost

• În cadrul iniţiativei ITU-R referitoare la IMT avansat, care va sta la baza generației 4G se urmăreşte realizarea unor viteze medii de transmisie pentru sensul descendent (de la rețea spre utilizator) de 100 Mbit/s pentru reţele desfăşurate pe suprafeţe mari de teren şi de până la 1 Gbit/s pentru reţele locale şi cu mobilitate redusă. În prezent, cel puțin două sisteme de generația a treia au perspective certe de migrare la 4G (LTE care s-a dezvoltat din UMTS și WiMAX mobil, ambele în variantele avansate).