Manastirea Plumbuita este o manastire ortodoxa de calugari, cu hramul Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, situata in cartierul Colentina din Bucuresti, pe un mic deal de pe malul drept al raului Colentina.

Ctitorita de Petru Voda, fiul lui Mihnea si al Doamnei Chiajna, cu hramul de Sfantul Ioan Botezatorul, la data de 1 iulie 1564, Manastirea Plumbuita are o istorie zbuciumata, cu suisuri si coborasuri.

Prima ctitorire are loc in anul 1560, cand voievodul Petru cel Tanar (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul si al Doamnei Chiajna, incepe constructia manastirii, care va fi terminata de domnitorul Mihnea Turcitul.

In 1585, acesta inchina asezamantul manastirii Xiropotamu, de la Muntele Athos. Biserica sufera mari distrugeri in anul 1595, iar in 1614 este grav afectata de un incendiu.

Ajunge in forma sa actuala la a doua ctitorire, din anul 1647, cand biserica este rezidita din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab, dupa modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 impotriva turcilor.

Atunci i se adauga Casa Domneasca si este intarita cu ziduri mari de aparare. Turnul-clopotnita este construit intre 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, dupa ce clopotnita manastirii fusese grav avariata de cutremurul din 1802. Fiind inchinata inca din 1585, de catre domnitorul Mihnea Turcitul, Manastirii Xiropotamu, Plumbuita este jefuita sistematic de catre calugarii greci, averile ei luand calea Sfantului Munte.

In timpul Revolutiei de la 1821, Tudor Vladimirescu, ajungand cu oastea sa la Bucuresti, isi stabileste tabara la Plumbuita si pune santinele langa manastire, pentru a opri iesirea din oras a celor care incercau sa fuga din calea ostilor sale.

In timpul Revolutiei de la 1848, fara acordul autoritatilor bisericesti, manastirea este transformata in inchisoare politica. In luna octombrie a anului 1848, autoritatile vremii aresteaza si incarcereaza in beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revolutiei.

Odata cu secularizarea averilor manastiresti, in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toate averile manastirii trec in proprietatea statului. Manastirea este parasita, fiind transformata in biserica de mir. Plumbuita decade si ajunge in ruina pentru o lunga perioada de timp. Biserica este avariata grav de cutremurul din 1942.

In 1940, maresalul Ion Antonescu incepe o actiune de restaurare, dorind ca Plumbuita sa devina Panteonul National al eroilor cazuti in razboiul pentru reintregirea neamului, iar locul sau de veci sa fie in acest lacas.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor si rezultatul celui de-Al Doilea Razboi Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect.

 Datorita preotului Ion Sachelarescu, care a publicat in 1940 Din istoria Bucurestiului 'Plumbuita, biserica si cetatea lui Matei Basarab intra intr-un amplu proces de restaurare. Acesta nu este dus la bun sfarsit, restaurarea fiind reluata in anul 1953 si terminata prin grija Patriarhului Justinian in 1955.

Manastirea a fost tarnosita in data de 24 iunie 1958, staret fiind Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu.

Ansamblul actual al manastirii cuprinde: biserica manastirii, turnul clopotnita,chiliile, casa domneasca (azi atelier de obiecte de cult), o policlinica si un dispensar

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorita faptului ca biserica a fost multa vreme acoperita cu tabla de plumb.

Monografia Manastirii Plumbuita, aparuta in 2001, spune ca exista trei versiuni privind numele sfantului lacas.

• Una sustine ca aceasta manastire s-ar numi "Plumbuita" pentru ca Matei Basarab ar fi invelit-o cu plumb.

• O a doua versiune sustine ca in timpul luptei din 1632 acoperisul bisericii a fost topit si transformat in proiectile de lupta. Matei Basarab, avand nevoie de ghiulele in timpul luptei, a dat la topit acoperisul de plumb al manastirii pentru a le fabrica.
• Alta legenda spune ca batalia lui Matei Basarab cu Radu Ilias, care a avut loc sub zidurile Manastirii Plumbuita a fost atat de apriga, incat multimea ghiulelelor cazute pe acoperisul bisericii s-au topit printr-o minune si i-au dat invelitorii un luciu de plumb, de unde si denumirea.

Conform unei traditii pierdute, unii dintre domnitorii nostri inveleau ctitoriile lor cu plumb pentru a fi mai rezistente la intemperiile vremii, iar plumbul dadea un aspect mai bogat.