Un patrimoniu deosebit de important detinut de Muzeul Taranului Roman este alcatuit de obiectele din ceramica.

Practicat timp de secole cu precadere în centre sateşti dintre care aproape 65 îşi continua existenta şi astazi, meşteşugul olaritului este reprezentat în Muzeul National al Taranului Roman prin aproximativ 18.000 de piese. Acestea constituie una dintre cele mai importante colectii de obiecte din ceramica (atat din punct de vedere numeric cat şi valoric) pastrata în muzeele tarii. Initiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcaş cel care în 1906 punea bazele Muzeului de la Şosea. Inaugurata sub patronajul Regelui Carol I, institutia a beneficiat înca de la început de sprijinul regalitatii. Interesul familiei regale în revigorarea şi sprijinirea acestui meşteşug a o facut posibila organizarea unor concursuri nationale de olarie. Desfaşurate din initiativa Societatii Domnita Maria, acestea au avut loc în doua editii, în 1908 şi 1910. Un numar semnificativ al celor mai valoroase piese rezultate în urma concursului au fost donate sau achizitionate pentru Muzeul de la Şosea. Printre acestea se numara în primul rand cele caştigatoare, autorii lor fiind premiati cu diverse sume în bani (100 de lei pentru premiul I, de pilda). Ele veneau sa se alature celorlalte piese existente deja în patrimoniul muzeului, printre care se numarau şi cateva vase provenite de la Expozitia Aniversara a celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, organizata în 1906 în Parcul Carol.

Conturata deci sub auspicii favorabile colectia de ceramica s-a îmbogatit treptat ajungand sa numere cca. 3000 de piese în momentul instalarii la conducerea institutiei a etnografului Tancred Banateanu, în 1953. Nevoiti sa-şi restranga activitatea pe plan expozitional datorita mutarii sediului institutiei într-un spatiu mai putin propice, specialiştii muzeului s-au concentrat în urmatorii 25 de ani pe alte laturi ale profesiei. Avand loc într-o perioada de profunde mutatii ale societatii romaneşti în curs de modernizare, campania de tezaurizare a unor piese cu caracter etnografic menite inevitabil disparitiei a capatat conotatiile unei ample actiuni de salvare. Pe masura ce vechi centre ceramice traditionale dispareau, neputand face fata schimbarilor petrecute în societate, iar productia de fabrica patrundea treptat la sate înlocuind piesele utilizate în trecut, multe dintre aceste obiecte luau drumul muzeului în beneficiul patrimoniului cultural al tarii.

Oale folosite la vatra pentru pregatirea alimentelor, chiupuri, ploşti şi ulcioare, cani, strachini, cancee, cahle şi tepe de casa, iata cateva categorii de vase utilizate în gospodaria taraneasca, modelate atat în satul traditional dar şi azi, bine reprezentate în colectia muzeului. Ele sunt marturia ca între meşteşugul şi arta lutului, între functia utilitara şi decorativa a ceramicii s-a statornicit din totdeauna o relatie indestructibila.

Prin forma, proportii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe langa rosturile practice şi virtuti artistice decurgand din ştiinta, inventivitatea şi imaginatia meşterului popular, din stapanirea tehnicilor şi a meşteşugului. Piesele incluse în aceasta colectie participa la decorarea interiorului, la împlinirea riturilor de trecere şi la evidentierea ierarhiilor sociale.

În patrimoniul colectiei sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producatoare. Alaturi de acestea se afla si inventarul complet al unor ateliere de olar din Hunedoara şi Valcea, datand din secolul trecut şi care ne pot ajuta sa conturam o reprezentare complexa a acestui meşteşug. Astfel, principalele etape ale prepararii lutului înainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de instrumentarul folosit: troaca, mezdreaua, cutitoaia, roata pentru modelat, fachieşul, şi plotogul, cornul şi gaita .Nu lipseşte nici morişca de mana – raşnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrau în compozitia smaltului aplicat pe vase între doua arderi în cuptor. Prezenta acestui instrumentar în muzeu devine mai importanta pe zi ce trece în conditiile în care astazi, malaxorul tinde sa înlocuiasca toate acele etape pregatitoare ale modelarii, la care putem adauga şi raspandirea rotii olarului actionata electric sau a cuptorului electric.

În colectie sunt bine reprezentate centrele producatoare de ceramica neagra: Marginea (Suceava), Daneşti, Madaraş (Harghita), Poiana Deleni şi Tansa (Iaşi), Şimian (Mehedinti), ş.a. Elementul comun îl reprezinta în cazul acestora arderea vaselor o singura data, în conditiile absentei oxigenului acestea capatand o culoare neagra, metalizata.

Din gama larga de vase modelate aici mentionam: oale pentru sarmale, oale pentru prins lapte, oale pentru fiert magiunul, cratite sau vase pentru friptura, forme pentru cozonac, ulcioare de diferite marimi pentru apa. Ornamentarea este destul de sumara, productia fiind axata în special pe vasele de folosinta casnica.

Un loc important în colectia ceramica îl au obiectele din Sacel (Maramureş), singurul centru din tara în care vasele roşii nesmaltuite se mai lustruiesc cu piatra (asemenea ceramicii negre). Daca prin ornamentica şi forme acest centru aminteşte de ceramica dacica, prin instalatia de ars el se leaga de traditia cuptoarelor romane. Ceramica de Sacel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru Moşi, strecuratori cu trei picioare, blide mari. Acestea erau lustruite cu piatra efectul decorativ fiind dat de vargile în zig-zag şi liniile valurite, de culoarea brun deschis pictate cu pensula.

Dintre numeroasele categorii de piese lucrate pe Valea Crişului mentionam: olurile, asemanatoare anticelor amfore, canta cu „gura cu ciur” pentru a nu lasa impuritatile sa patrunda în vas, blidele şi castroanele mari, recipientele pentru pastrarea granelor precum şi cahlele nesmaltuite pentru sobe decorate cu motive vegetale.

Alte centre producatoare de ceramica nesmaltuita, prezente în colectia muzeului sunt cele de la: Galeşoaia (Dambovita), Curtea de Argeş, Calvini (Buzau), ş.a.m.d.

Ceramica smaltuita este reprezentata în patrimoniul colectiei prin produsele unui mare numar de centre ceramice.

În acest context se înscrie şi ceramica zgrafitata, de traditie bizantina, ce se modela în Bucovina în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cunoscuta în literatura de specialitate sub numele de „ceramica de Kuty”, dupa vestitul centru galitian înfiintat de olarii armeni veniti din Moldova. Castroanele, ulcioarele, blidele, canile dar şi cahlele confectionate în centrele bucovinene de catre meşterii hutuli evidentiindu-se atat prin decorul incizat cat şi prin tehnica (champeléve).

În ultimul secol acest tip de ceramica este produs în vechiul centru de la Radauti. Rolul precumpanitor în repunerea în circuit a pieselor de acest tip i-a revenit familiei de olari Colibaba (în special, inegalabilului Constantin Colibaba), în prima jumatate a secolului al XX- lea.

La loc de cinste în patrimoniul muzeului se afla vase de diferite forme şi functionalitati provenite din unul dintre cele mai vestite centre de ceramica smaltuita. Avand o existenta neîntrerupta de cateva secole, centrul de la Vama, Oaş cunoaşte şi astazi o înflorire deosebita. Conform traditiei, meşteşugul ar fi fost adus în zona de olarii slovaci şi preluat de catre romani şi unguri, care l-au continuat punandu-şi amprenta specifica. Ceramica lucrata aici era destinata deopotriva ornamentarii interiorului, dar şi uzului zilnic: farfurii, ulcele pentru lapte, oale mari pentru gatit, hargau pentru dus mancarea la camp, blide, oale drepte pentru fiert imitand productia de fabrica, dar şi oluri de nanaş cu statut aparte.

Aceste ulcioare albe cu forma specifica (corp extrem de bombat, legat direct de gura trilobata) constituie un element esential al unui obicei stravechi ce reglementa relatiile dintre tineri şi parintii lor spirituali, naşii. Finii erau obligati conform traditiei sa daruiasca anual, de Paşte, cate un astfel de ol naşilor de cununie. Atarnate apoi de grinda casei naşului, vasele vesteau trecatorilor cate perechi de fini cununase familia respectiva.

O gama larga de piese confectionate la Horezu întregeşte colectia, completand tabloul formelor, al tehnicilor şi al motivelor decorative întrebuintate de meşterii olari. Aparut spre sfarşitul sec. al XVIII-lea, centrul, specializat initial în confectionarea strachinilor şi a taierelor şi-a diversificat productia prin introducerea mai tarzie a canitelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori şi a borcanelor de untura. Piese elegante reflectand pe alocuri influente orientale, vasele de Horezu, nu de putine ori, au fost destinate uzului familiilor boiereşti. Axat pe productia de ceramica smaltuita, centrul a cunoscut o binemeritata celebritate datorita în special, farfuriilor ornamentate cu un decor obtinut prin jiravire cu instrumente ca gaita sau cornul. În aceasta tehnica, vasele erau „înflorite” cu motive „penate” sau „în lacrima” de o mare finete, asemanatoare unei panze de paianjen. Pentru a le realiza meşterul desena pe farfuria uscata, o serie de linii colorate cu cornul din care picura încet vopseaua, dupa care, utilizand amintita gaita (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea deplasandu-se putin culoarea înca umeda fara a rupe firul desenului. Grupat de regula în cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jiravit înconjura un motiv central: peşte, soare, cocoş, spirala, biserica. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul caruia se trageau contururile în creion. Pe fondul alb, rareori verde (mai ales la piesele vechi), ornamentele cafenii, roşii sau verzi conturau imagini de o armonie cromatica şi decorativa aparte

Din colectia Muzeului  nu lipsesc nici piesele de provenienta habana de o mare valoare artistica şi documentara. Cel mai important dintre acestea este un vas de breasla ce a apartinut colectionarului Virgil Demetrescu Duval, datat 1632 reprezentand cel mai vechi obiect ceramic aflat în colectia muzeului. De altfel, era o practica destul de uzuala ca reprezentanti ai diverselor bresle sa-i contacteze pe olarii habani pentru a le comanda vase de diferite forme, cu însemnele breslei respective ca marca de identitate. Secta anabaptista prigonita de Habsburgi, habanii, dupa o şedere de circa un secol în Polonia s-au refugiat în Transilvania, unde s-au aşezat între 1621 şi 1623. Stabilirea acestora la Vintu de Jos a constituit o cotitura în istoria şi economia zonei, impulsionand dezvoltarea olaritului deoarece ei produceau deja o faianta de lux, influentata de cea de Delft. La realizarea acesteia utilizau retete proprii, una dintre acestea fiind prepararea smaltului opac din cositor. Din Vintu de Jos ceramica zgrafitata pe fond albastru de cobalt se raspandeşte în alte centre secundare. Pe langa faptul ca au îmbogatit repertoriul ornamental şi morfologic, habanii au conferit în acelaşi timp obiectului ceramic o noua functie, aceea de element decorativ de interior.

Şi, ca urmare a acestor impulsuri, în sec. al XVIII-lea, ceramica saseasca atinge punctul sau culminant, atat din punct de vedere calitativ, cat şi cantitativ. Spectaculoasa înflorire a acestui meşteşug se poate urmari prin evolutia centrelor ceramice saseşti ca Saschiz, Chirpar, Drauşeni, în sec. al XVIII-lea.

O nota aparte în contextul ceramicii saseşti amintite este data de cahlele, canile şi ulcioarele de Chirpar cu pantecul sferic, gatul lung şi drept, forme de evidenta influenta orientala. Motivele decorative, supuse aceloraşi influente orientale, îmbraca formele unor palmete, inimi şi flori fantastice conturate cu albastru. Acestora li se adauga braie orizontale în relief, vopsite cu galben.

Centrele saseşti amintite carora li se adauga şi cel de la Bistrita, avand ca element caracteristic utilizarea decorului zgrafitat de traditie bizantina, în combinatii de verde şi galben pe fond alb sau albastru, au fost şi producatoare de cahle. În colectia muzeului se afla peste 800 astfel de piese, din cele mai variate centre şi epoci, un segment important constituindu-l placile de soba smaltuite produse la Bistrita (dreptunghiulare şi de mici dimensiuni).

În paralel cu ceramica produsa în centrele saseşti exista şi o productie de ceramica maghiara. Numeroase cancee şi farfurii de faianta realizate în maniera autohtona dar “de tip Gyor”, decorate pe fond alb cu motive specifice (mai ales florale şi vegetale), se afla în colectia muzeului. Nu lipsesc de aici nici canceele ajurate, inspirate din modelul venit din Ungaria, dar produse local în centrele urbane de la Cluj sau Gherla.

Nu putem încheia prezentarea colectiei fara a mentiona ulcioarele de nunta care reprezinta productia a 15 centre ceramice, dintre care se detaşeaza cele de la Oboga şi Romana (Olt), Curtea de Argeş (Argeş). Create în majoritatea cazurilor cu un secol în urma pentru cel mai important moment din viata omului, cel al întemeierii unei familii, ulcioarele de nunta poarta amprenta unei simbolistici arhaice.

Gama simbolurilor invocate în sprijinul tinerilor casatoriti era completata cu stilizari ale broaştei, şarpelui, berbecului, cocoşului, calului, vulturului dar şi a unor ornamente vegetale (buchetul, vrejul cu flori). Atribut al divinitatii, nici crucea nu a fost omisa din acest ansamblu de simboluri benefice. Accentuand ideea de uniune a însurateilor, ulcioarele provenite din centrele de la Romana şi Oboga se prezinta adesea sub forma unor siluete androgine contopind trasaturile masculine şi cele feminine.

Unul din putinele elemente de arhitectura traditionala confectionate în centrele ceramice îl constituie boldurile de casa. Reprezentate în colectie prin piese realizate la Valsaneşti (Argeş), Calvini şi Manzaleşti (Buzau) sau Tansa (Iaşi), acestea dateaza în principal din a doua jumatate a sec. al XIX-lea. Începand de atunci ele au înlocuit, în timp, pe anumite arii din Oltenia, Moldova şi Muntenia tepele confectionate din lemn, în jurul carora se adunau capriorii mari ai acoperişurilor. Dincolo însa, de rolul lor practic, de protectie împotriva infiltrarii apei, boldurile aveau şi rol decorativ, iar în functie de motivele ornamentale şi cu rol de protectie pentru casa şi familie de posibilele intruziuni ale unor forte malefice, ceea ce explica varietatea formelor şi motivelor ornamentale ce caracterizeaza aceste piese..

Nu putem încheia prezentarea colectiei fara a mentiona un segment aparte al ei alcatuit din obiecte aparent minore, jucariile şi miniaturile de lut. Cele peste 700 de piese sunt reprezentative pentru productia de acest gen realizata în centre ca: Vladeşti (Valcea), Pisc (Ilfov), Oboga (Olt) la sfarşitul sec. al XIX-lea Alaturi de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se afla în aceasta colectie o serie de miniaturi dupa vase de uz gospodaresc: canite, oale, ulcioare, coşulete inspirate din instrumentarul bucatariei traditionale din Baia Sprie şi Baia Mare, modelate în prima jumatate a sec. al XX-lea.