Schimbul de inele

Istoria schimbului de inele îÅŸi are originea în Egiptul antic, când cei ce se căsătoreau îÅŸi dăruiau un fel de inel (din diferite materiale, în funcÅ£ie de statusul social al fiecăruia) ce simboliza dragostea eternă - din moment ce inelul nu are nici capăt, nici sfârÅŸit. În 860, Papa Nicholas I declara faptul că inelul era necesar pentru toÅ£i cei care doreau să se căsătorească. 

De-a lungul timpului, inelul de logodnă ÅŸi verigheta au fost corelate mai degrabă cu schimbul de bunuri între familiile celor care se căsătoreau, decât cu un simbol al iubirii. Din moment ce căsătoria reprezenta un contract între două familii, acest contract era pecetluit prin inelele de căsătorie.

În zilele noastre, verighetele sunt un simbol al încrederii pe care soÅ£ii ÅŸi-o acordă reciproc.

Romanii erau cei care făceau pâine cât mai simplă pentru miri pentru a le aduce noroc ÅŸi prosperitate în noua familie. Uneori, mirele era cel care rupea pâinea deasupra capului miresei. În România, există tradiÅ£ii similare. Turta miresei este ruptă de către naşă, în faÅ£a casei viitoarei soÅ£ii. În primul rând mirii ÅŸi apoi toÅ£i cei invitaÅ£i trebuie să mănânce din această turtă pentru că este aducătoare de noroc.

Vălul miresei

Ridicarea vălului făcea parte din ritualuri străvechi, simbolizând luarea în posesie de către mire a soÅ£iei. În tradiÅ£ia romană, se considera că vălul o apăra pe mireasă de demoni.

Buchetul miresei

În Roma antică, mirii purtau la gât ghirlande din ierburi ce simbolizau o nouă viaţă, speranţă ÅŸi fertilitate. Ghirlandele erau realizate din ierburi puternic aromate, pentru că se dorea alungarea spiritelor rele. Când Regina Victoria s-a măritat cu PrinÅ£ul Albert, nu au mai fost folosite flori aromate ÅŸi condimente, ci flori proaspete. Ghirlandele au evoluat în buchetul de mireasă pe care, astăzi, îl are orice mireasă.  

Luna de miere

În Antichitate, o fată  era răpită, dusă departe de tribul căruia ea aparÅ£inea, iar mirele o Å£inea ascunsă până când familia nu o mai căuta. Astfel, luna de miere presupunea răpirea viitoarei mirese. Pentru a avea putere, bărbatul trebuia să bea un amestesc de vin cu miere, iar viitoarea lui mireasă era ÅŸi ea nevoită să guÅŸte din aceeaÅŸi băutură, pentru a o liniÅŸti.

Veşmintele de nuntă

Prima rochie de nuntă  atestată a fost a PrinÅ£esei Philippa, fiica lui Henri al IV-lea, la căsătoria ei cu Erik al Danemarcei în anul 1406. Rochiile erau din mătase scumpă, satin, în combinaÅ£ii cu blană, pietre preÅ£ioase sau brodate cu fir de aur ÅŸi de argint. În Evul Mediu, culoarea albastră era cea care simboliza puritatea, iar mirii purtau o fundă în această culoare. Astăzi, în tradiÅ£iile occidentale, s-a păstrat doar obiceiul ca mireasa să aibă asupra ei ceva albastru, în ziua căsătoriei. În unele părÅ£i ale Europei, după noaptea nunÅ£ii, rochia de mireasă era ruptă  în bucăţi ÅŸi împărÅ£ită cunoscuÅ£ilor, considerându-se că materialul este aducător de noroc. 

Jartiera

TradiÅ£ia jartierei este legată  de FranÅ£a secolului XIV. Jartiera este simbolul virginităţii viitoarei mirese, iar faptul că mirele era cel care scotea jartiera îi dădea dreptul de a face dragoste cu mireasa lui. O tradiÅ£ie englezească permitea invitaÅ£ilor să intre peste miri în noaptea nunÅ£ii ÅŸi să arunce în aceÅŸtia cu mici obiecte.În zilele noastre, înainte de scoaterea jartierei, mireasa trebuie să arunce buchetul femeilor nemăritate.  Mirele este cel care trebuie să scoată  jartiera fie cu mâinile, fie cu dinÅ£ii, iar după aceea să o arunce burlacilor.

Nunta şi Biserica Ortodoxă

După taina botezului, care certifică încreÅŸtinarea, probabil că nunta este taina cea mai importantă care se poate săvârÅŸi asupra unui mirean, prin care omul pune temelia vieÅ£ii de familie. La început, bărbatul ÅŸi femeia au fost una, ÅŸi prin taina cununiei ei devin din nou una. Această unire este încuviinÅ£ată ÅŸi binecuvantată de Dumnezeu. Zice Sf. Apostol Pavel: „Uniriea dintre bărbat ÅŸi femeie este mare, iar eu o asemăn cu taina unirii lui Hristos cu Biserica„. 

Prin această unire binecuvantată, facerea de prunci capătă altă dimensiune, este un act de creaÅ£ie, care continuă creaÅ£ia lui Dumnezeu, asigurând viitorul. Biserica acordă o deosebită importanţă naÅŸilor, pe care-i priveÅŸte ca pe niÅŸte părinÅ£i spirituali. NaÅŸii trebuie să ghideze mirii pe calea credinÅ£ei ÅŸi ar trebui să fie conÅŸtienti că îÅŸi asumă o mare răspundere.